Noua Galilee

Zi de mare bucurie duhovnicească pentru creștinii din Cuconești, Edineț

admin — Mon, 23 Apr 2012 08:31:28 +0000

În Duminica a II-a dupa Paști, a Sf. Apostol Toma, după Sf. Liturghie creștinii împreună cu preotul din satul Cuconeştii Noi, raionul Edineţ, pentru al doilea an consecutiv au mers pe teritoriul fostului cimitir din Cuconeștii Vechi, unde s-au rugat împreună pentru odihna sufletelor și iertarea păcatelor părinţilor, buneilor şi străbuneilor, care odihnesc somnul de veci în vechiul cimitir de pe malul Prutului, cimitir care mai bine de 35 de ani a fost dat uitării, ba chiar şi mai rău a fost supus urâciuni pustiirii.

După oficierea Panihidei și stropirea cu apă sfințită a locului, părintele Alexandru (Feodorov), parohul bisericii din s. Cuconeştii Noi, s-a adresat cu un cuvânt de învățătură în fața celor prezenți:

Frați creștini,

În această zi de mare bucurie duhovnicească, ne-am adunat pe teritoriul cimitirului din Cuconeștii Vechi, să ne rugăm Domnului pentru strămoșii noștri care odihnesc în țărâna acestui cimitir. De la frățiile voastre am aflat despre tragedia prin care au trecut cuconeștenii între anii 1975-1978, când odată cu construcţia hidrocentralei de la Costeşti, o bună parte a satului a fost sortită peirii, iar străvechea vatră a Cuconeştilor datată documentar de la 1428 a fost acoperită de apele lacului de acumulare.

Cu lacrimi în ochi, bătrânii voștri mi-au mărturisit despre fărădelegile comise de autoritățile ateiste în acei ani de grea încercare. Am aflat cu tristețe despre cum a fost distrusă în cel mai barbar mod biserica din sat, despre vandalizarea cimitirului despre distrugerea troițelor și a icoanelor etc.

Tot de la bătrânii satului, am aflat că din Cuconeștii Vechi au pornit pe drumul vieții vrednicii de pomenire fericitul părinte Sofian (Serghie) Boghiu stareţul şi duhovnicul de la mănăstirea Antim împreună cu fratele său ierodiaconul Lucian (Boghiu), ieromonahul Pantelimon de la Sf. Munte Athos, precum şi unul dintre cei mai distinşi arheologi şi savanţi din România interbelică domnul Nicolae Moroşan.

Din momentul în care am venit preot în Cuconeștii Noi, mi s-a comunicat că pe malul Prutului după sârma ghimpată există rămășițele cimitirului din s. Cuconeștii Vechi. Și chiar dacă la evacuarea forțată a satului au fost deshumate peste 100 de morminte, iar rămășițele au fost mutate în cimitirul din Cuconeștii Noi, totuși vechimea de peste 500 de ani a acestui cimitir ne permite să afirmăm că cea mai mare parte a osemintelor celor răposați a rămas aici.

Până în anul 2011, din motiv că era sârma ghimpată pe Prut, nici măcar nu am avut posibilitatea să ne deplasăm la fața locului. Și abia anul trecut din Mila și cu Ajutorul lui Dumnezeu, după peste 30 de ani de uitare și nepăsare, din inițiativa unor oameni de bună credință, sa reușit curățirea și amenajarea locului prin ridicarea unei sfinte troițe întru veșnică pomenire a răposaților părinți, moși și strămoși care odihnesc aici.

Vorbind despre credința noastră creștină, suntem convinși că ea este credința pe care au avut-o strămoșii noștri, pe care astăzi îi pomenim. Vechimea bisericilor și cimitirelor noastre ne dovedesc că în urmă cu multe sute de ani, vrednicii noștri înaintași au avut aceasta credință. Credința este un dar al lui Dumnezeu revărsat în sufletul nostru, fără vreun merit din partea noastră. Fără credință nu ne putem mântui, fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creadă că El este și că se face răsplătitor celor care îl caută.

Fraților, în Duminica Tomei în biserici, se face pomenirea celor adormiți, pentru prima dată după Înviere, arătându-se astfel speranța și credința în învierea morților la sfârșitul veacurilor. Așadar să ne rugăm și noi pentru răposații noștri care zac aici și pretutindenea și să nu uităm măcar odată în an de Duminica Tomii să ne adunăm aici în număr tot mai mare și să ne rugăm pentru odihna sufletelor și iertarea păcatelor a înaintașilor noștri.

Aduc sincere mulțumiri cuconeștenilor Bortă Ion, Dragoste Simeon și Boiciuc Ion, membri ai asociației obștești Noua Galilee, care prin munca lor la amenajarea Troiței și a teritoriului fostului cimitir, au șters praful uitării din memoria consătenilor lor și i-au făcut pe mulți inclusiv și pe mine să fim prezenți astăzi aici și după datina creștină să-i pomenim pe cei răposați. Inchei cu îndemnul: Credeți în Dumnezeu fără să-L vedeți și vă veți bucura cu o bucurie negrăită.

Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”

admin — Thu, 22 Mar 2012 12:55:40 +0000

Eugen Ionescu (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994) a fost un dramaturg româno-francez si unul dintre cei mai proeminenti reprezentanti ai teatrului absurd.

Într-un interviu acordat revistei franceze Paris Match, Eugen Ionescu relatează experienta de mai jos, pe care a avut-o pe Muntele Athos:

„M-am născut într-o familie ortodoxă si am locuit la Paris. La douăzeci si cinci de ani, eram un tânăr reprezentant autentic al culturii seculare din Parisul de pe vremea aceea. Într-o zi, mi-a venit ideea să vizitez Muntele Athos, din cauza asezării ei (si asa si era, în fapt): un loc al pustniciei în Biserica Ortodoxă. Odată ajuns acolo, mi-a mai venit un gând: să mă spovedesc. Asa că m-am dus si am găsit un ieromonah, un părinte duhovnic.

Ce i-am spus părintelui? Păcatele obisnuite ale unui tânăr secularizat, care trăia fără să-L cunoască pe Dumnezeu. După ce m-a ascultat, părintele ieromonah m-a întrebat:
- Fiul meu, crezi în Dumnezeu?
- Da, da, părinte; cred. De fapt, eu chiar sunt botezat crestin-ortodox.
- Ei bine, fiul meu, crezi si accepti pe deplin faptul că Hristos este Dumnezeu si Ziditorul lumii si al nostru?

Aici m-am cam pierdut. Era pentru prima oară când îmi punea cineva această întrebare atât de direct – o întrebare la care trebuia să dau un răspuns onest si în fata căreia trebuia să îmi exprim clar atitudinea. Nu era vorba doar dacă credeam că cineva a creat lumea, dar si că acest Dumnezeu, Creatorul lumii, are legătură cu mine. Si că am si o relatie personală cu El! I-am răspuns părintelui:

- Părinte, eu cred; dar te rog, ajută-mă să înteleg lucrul acesta mai bine.
- Ei, dacă crezi cu adevărat, atunci totul intră în rânduială, de la sine.”

Această întâmplare a determinat o schimbare în viata lui Eugen Ionescu, care, în ciuda celebritătii si notorietătii sale, până la sfârsitul vietii a dus o viată pioasă de crestin ortodox, profund credincios.

Ce-au însemnat acele cuvinte ale bătrânului duhovnic: „Dacă crezi, totul intră în rânduială, de la sine”? Părintele n-a vrut decât să îi arate lui Eugen Ionescu faptul că credinta în Dumnezeu nu este o teorie abstractă, oarecare, sau niste cuvinte pompoase. Credinta în Dumnezeu înseamnă încredere si ascultare totale fată de Persoana care este Creatorul si totodată Mântuitorul tău.

Asadar, credinta în Hristos nu tine doar de cuvinte, ci mai ales de niste eforturi de pocăintă constientă si de întoarcere la dorinta si îmbrătisarea lui Hristos, care este Biserica.

Sursă: Mystagogy, The Weblog Of John Sanidopoulos

Traducere din limba engleză de Mihaela Mihăilă, căreia îi mulțumim pentru osteneală.

Sursa: http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Mănăstirea subterană de la Grădina Raiului

admin — Fri, 16 Mar 2012 20:43:14 +0000

Această Mănăstire a fost zidită la începutul secolului XX, de către următrorii Părintelui Inochentie, sub îndrumarea lui, în timp ce el se afla în surghiun pe ostrovul Solovetsk…
Bоlta și cupolele mănăstrii subterane, au fost consolidate cu granit și turnate cu ciment alb. Peșterile se întindeau pe o suprafață totală de peste 2 km și se ramificau în 8 coridoare lungi. De-a lungul acestor cоridoare au fost săpate 89 de chilii, care erau dispuse față-n-față. Au fost zidite și trei biserici, dintre care două mai mari: una pentru bărbați și alta pentru femei. Cupola celei mai mari dintre biserici, avea o înălțime de peste 15 m! Iar în cea mai mică bisericuță, se ruga singur Părintele Inochentie. Această mănăstire subterană, putea liber adăposti câteva mii de oameni… (Dumitru Lăpușneanu)

Ce mi-a povestit părintele Silvano Livi despre Andrei Tarkovski

admin — Fri, 09 Mar 2012 18:39:19 +0000

Mi-a povestit Părintele Silvano Livi, în vara anului 2010, în timpul postului Sfinţilor Apostoli, despre cum l-a cunoscut el pe regizorul rus Andrei Tarkovski, aflându-mă eu în ospeţie la el, la Mănăstirea Sfântului Serafim al Sarovului, ce printre altele se află lângă oraşul Pistoia, la San Felice, pe Via Lizzanello 1, într-un frumos castel din evul mediu târziu toscan, împrejmuit de munţi împăduriţi, pe un loc de o frumuseţe de basm. Acest castel a fost cumpărat de către Părintele Silvano, după ce a vândut moştenirea părintească, el fiind un nobil florentin veritabil, de viţă veche. Părintele Silvano, când era tânăr, studia la Facultatea de Filozofie din Firenze şi nu-şi bătea deloc capul de cele materiale. Dar între timp, bunica sa, care îl iubea foarte mult i-a lăsat o moştenire de o valoare „frumuşică”. Iar el, cum nu prea îşi bătea capul de cele materiale şi fiind absorbit cu totul de studiul Filosofiei, a lăsat grija averii strămoşeşti, pe seama vechililor. Iar aceştia, italieni get-beget, au făcut „binişor” de şi-au însuşit lor o mare parte din bani. Părintele Silvano mi-a spus cu tristețe, că dacă nu l-ar fi furat atuncea vechilii aceia hrăpăreți, el nu ar mai fi fost nevoit astăzi, la vârsta de 68 de ani și bolnav, să lucreze profesor de Filosofie, ca să-și poată întreține Mănăstirea… Iar cu „restul” banilor, Părintele a cumpărat mai tâziu acest castel, pentru a face din el o Mănăstire Ortodoxă de bărbaţi, în cinstea Sfântului Serafim Sarovski. Aceasta s-a întâmplat puţin mai târziu, după ce părintele s-a convertit la Ortodoxie, el fiind botezat la naştere catolic. Căci după ce a absolvit Filosofia la Firenze, a intrat la Pontificia Universita Gregoriana, la Facultatea de Teologie, unde printre alți profesori celebri, l-a avut profesor şi pe actualul Papă Benedict al XIV. Tot vorbind noi așa despre Tarkovski, la un moment dat eu l-am întrebat: „Părinte Silvano, dar cum era Andrei Tarkovski?..” La care el schițând o abia perceptibilă umbră de zâmbet și foarte calm, mi-a răspuns: „Era un nevrotico…” La auzul unui atare calificativla adresa marelui regizor (adulat de un noian de cinefili de toate vârstele și naționalitățile), căruia îi port o deosebită stimă și respect, am tresărit. Dar pe dată mi-am amintit, că părintele Silvano, este un adevărat creștin ortodox, călugăr și episcop, iar pe deasupra mai este filosof și… psihanalist… Dar cel mai semnificativ este faptul, că părintele Silvano Livi i-a fost duhovnic lui Andrei Tarkovski, în perioada exilului său occidental și chiar ultimul său duhovnic…

Mănăstirea San Serafino di Sarov

Vedere din curtea interioară.

În această mănăstire, în mica bisericuță ce se vede în profunzimea cadrului acestei imagini, asculta Sfânta Liturghie, se spovedea și împărtășea creștinul Andrei Tarkovski…

Iar după un oarecare moment de profundă tăcere, părintele Silvano mi-a povestit și cum anume a ajuns regizorul rus Andrei Tarkovski, tocmai pe duioasele meleaguri toscane. Printre altele el mi-a spus, că atunci când din cauza prigoanei autorităților sovietice, Tarkovski s-a hotărât să rămână în Occident, consiliul primăriei orașului Firenze a hotărât să-l găzduiască pe marele exilat, oferindu-i în dar o frumoasă vilă florentină, ca prin acest nobil gest, să-și spele oarecum vina exilării lui Dante din Firenze, acum 700 de ani…

Însă lui Tarkovski nu i-a plăcut vila oferită de consiliu și a cerut să-i caute o altă vilă. Edilii imediat au căutat o altă vilă, dar nici aceea nu i-a fost pe plac marelui Andrei Arsenievici… Și așa bieții nobili florentini au căutat timp de căteva luni, tot propunându-i diverse vile, pe care Tarkovski le refuza, pe motiv că nu-i sunt pe plac, până ce una i-a picat totuși cu tronc alintatului regizor rus și el a binevoit să locuiască în această vilă, care astăzi este casă-muzeu Andrei Tarkovski…

La auzul acestei bizare istorii, eu n-am putut să mă abțin și mi-am exprimat deschis indignarea față de gestul obraznic, necreștinesc al lui Tarkovski, în contrast cu bunăvoința consiliului primăriei marii cetăți a culturii universale, a capitalei culturale a evului mediu și a Renașterii. Iar părintele Silvano mi-a explicat comportamentul obraznic al lui Andrei Arsenievici așa: „Tarkovski, a fost unul din geniile, care era conștient că este geniu…”

Dumitru Lăpușneanu

Pe scurt viața Părintelui Inochentie de la Balta – în imagini

admin — Sat, 18 Feb 2012 19:28:44 +0000

Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi

admin — Wed, 11 Jan 2012 15:30:16 +0000

Imediat după ce Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat suflare de viaţă, sufletul şi trupul său posedau o sănătate deplină, pentru că erau pătrunse de energiile divine.

“Erau feriţi de boală (…) datorită darurilor primite la creaţie”, remarcă Sf. Vasile.

Sfântul Maxim Mărturisitorul notează la modul general: “O viaţă bine ordonată este cauza sănătăţii”, în schimb dezordinele spirituale se traduc inevitabil, în suflet şi trup, prin tulburări patologice.

Atunci când sufletul participă la pacea divina şi la ordinea harului, el comunică această pace şi ordine funcţiilor trupului, putându-se realiza chiar şi la vârste înaintate o uimitoare vigoare şi o tinereţe surprinzătoare.

E firesc deci că trebuie să preferăm sănătatea, dar cu condiţia ca să fie trăită în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Întoarcerea la sănătatea fizică are sens, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în raport cu scopurile ultime ale omului şi cu mântuirea întregii sale fiinţe, care nu este cu putinţă decât prin biruinţa asupra păcatului. Dacă omul rămâne bolnav sufleteşte, sănătatea trupului nu-i slujeşte la nimic, căci el rămâne “trup” (cf. In. 6, 63 ) şi nu-şi foloseşte organele spre a-L slăvi pe Dumnezeu, luând la sfârşitul vieţii pământeşti destinaţia gheenei.

Sănătatea dată de Dumnezeu şi de medicină nu este aceeaşi. Dumnezeu vindecă atât sufletul cât şi trupul, iar medicina – cel mult trupul, precar și pentru o scurtă durată. Deci sănătatea trupească este provizorie, iar în sănătatea sufletească se cuprinde începutul vieţii veşnice. Este importantă sănătatea sufletească şi, cu atât mai însemnată, cu cât sufletul e superior trupului (Sf. Ioan Gură de Aur).

Deci sănătatea este un dar preţios de la Dumnezeu. Bogăţia fără sănătate este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezintă drumul pentru un om fără picioare. În zilele noastre, rareori se întâmplă ca în trupul sănătos să vieţuiască un suflet sănătos, ci în cea mai mare parte, şi aproape întotdeauna, sufletul sănătos vieţuieşte în trupul neputincios, iar sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide (Sf. Tihon de Zadonsk).

Vindecarea omului poate fi prezentată în următoarele etape:

• vindecarea clinică, pusă în evidenţă prin dispariţia simptomelor de boală;

• vindecarea paraclinică, concretizată prin revenirea analizelor la parametrii normali;

• vindecarea bacteriologică, constatată în urma dispariţiei agresorilor biologici;

• vindecarea imunologică, pusă în evidenţă de apariţia anticorpilor specifici de individ;

• vindecarea sufletească finalizată odată cu îndeplinirea canonului dat de duhovnic şi împărtăşirea cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Medicina actuală trebuie să-l ajute pe bolnav să-şi asume bolile şi să-l facă să creadă că starea sa şi destinul său se află cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi că tehnicile medicale, foarte mult avansate, nu rămân decât mijloace prin care poate lucra dumnezeirea, pentru că Domnul a dat inteligenţa şi ştiinţa oamenilor.

Este important să reţinem că Dumnezeu, fără a fi vreodată cauza bolilor şi suferinţelor, poate totuşi să le autorizeze şi să le folosească în vederea progresului spiritual al omului şi pentru zidirea duhovnicească a celor din jurul lui. Cel afectat primeşte în acelaşi timp puterea de a folosi necazurile care vin asupra sa spre binele său duhovnicesc. Mântuitorul ne învaţă, de asemenea, că în reuşita vindecării semenilor noştri, aflaţi în suferinţă, trebuie să ne implicăm cu toţii, pentru că nenorocirile sunt legate atât de păcatele celor loviţi de ele, cât şi de păcatele omenirii întregi. De aceea El îi cheamă pe toţi la pocăinţă. “Fiecare dintre noi este vinovat în faţa tuturor pentru toţi şi pentru toate” (Dostoievski).

“Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. (Mt. 8, 16 – 17; Ic.53, 5) În acest sens, Sfinţii Părinţi şi întreaga tradiţie a Bisericii au grijă să-L prezinte atât ca “Doctor al trupurilor”, cât şi ca “Doctor al sufletelor”.

Chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Hristos le transmite puterea Sa de tămăduire: El face din ei doctori după asemănarea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate şi de a le izgoni (Mc. 6, 7; Lc. 9, 1), precum şi de a tămădui toată boala şi toată neputinţa (Mt. 10, 1 și 8; Lc. 9, 2). Această putere tămăduitoare a fost transmisă apoi ierarhiei bisericeşti şi se menţine în continuare până la sfârşitul vieţii pământeşti.

Hristos rămâne totuşi “singurul Doctor” căci, prin apostoli şi sfinţi, El este întotdeauna Cel care vindecă. Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât un lucru să se roage Lui cu credinţă: “Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21, 22).

Să ne obişnuim să ne rugăm Sfinţilor nu numai ca unor rugători şi mijlocitori, ci şi, în acelaşi timp, ca unii care au ei înşişi puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiţi prin har şi făcuţi părtaşi ai Vieţii şi Puterii dumnezeieşti. Să ne rugăm mai ales Născătoarei de Dumnezeu, cea dintâi dintre persoanele umane care a fost deplin îndumnezeită şi preamărită, “mângâierea celor necajiţi şi vindecarea celor bolnavi, nădejdea celor fără de nădejde, ajutorarea celor fără de ajutor, izvor nesecat şi nesfârşit de tămăduire, care face minuni şi izvorăşte tămăduiri”.

Foarte important este că, oricând se recurge la medici şi la medicamente, să nu se uite niciodată că Dumnezeu este întotdeauna Cel care vindecă prin ele. Medicina şi leacurile ei nu sunt decât mijloace ale Providenţei divine care face să strălucească peste toţi soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). În vindecare, ca şi în boală, omul nu trebuie să piardă din vedere scopul său ultim, care este mântuirea totală şi definitivă a fiinţei sale întregi, în Iisus Hristos.

Pocăinţa şi mărturisirea noastră sinceră trebuie să facă începutul vindecării noastre. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca mai întâi minunea să se întâmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întâi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Hristos se află întotdeauna aproape de noi, lângă noi, gata să ne ajute; este suficient să-L chemăm. De aceea Domnul ne avertizează: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea “.

Protosinghel Sofian ARDELEAN

Sursa: http://farmaciadomnului.blogspot.com/

Vladimir Bulat: despre biserica din lemn de la Măcăreuca, anul 1793

admin — Tue, 10 Jan 2012 16:51:02 +0000

“Pentru prima dată, în anul 1793, este consemnată documentar existenţa unei biserici de lemn la Măcăreuca.

La 1793 este consemnată existenţa unei biserici de lemn, acoperită cu paie. Nu încape îndoială că e vorba de biserica din lemn care a ajuns până în zilele noastre. În anul 1874, această bisericuţă a fost reparată. Timp de secole ea a fost mama spirituală a creştinilor din Măcăreuca, a familiei boiereşti şi a celor care au trudit pe moşia dinastiei Russo“.

Aceste rînduri sunt spicuite de pe blogul care semnalează re-descoperirea unei superbe bisericuţe din lemn, aflată în satul Măcăreuca, în părţile Sorocii, între satul Cotova şi colonia Zguriţa, după cum ne informează Dicţionarul Geografic al Basarabiei, redactat şi publicat în 1904, de Zamfir Arbore. Pe atunci satul avea: “77 de case, cu o populaţie de 807 suflete, ruteni şi români, biserică, şcoală elementară rusească; prisăci (75 de stupi); 203 vite mari” (op. cit. ed. II, Chişinău, 2001, pag.140).

Conform datelor recensământului din anul 2004, populaţia satului constituie 553 de oameni, 48.10% fiind bărbaţi iar 51.90% femei. Structura etnică a populaţiei arată astfel: 98.19% – moldoveni/români, 0.90% – ucraineni, 0.72% – ruşi, 0.00% – găgăuzi, 0.00% – bulgari, 0.00% – evrei, 0.00% – polonezi, 0.00% – ţigani, 0.18% – alte etnii.

În ce mă priveşte, cred că sensibilizarea publică încă nu s-a produs pentru susţinerea şi restaurarea acestui minunat monument! Moldova are reale şanse acum să obţină finanţări pentru conservarea monumentelor sale, dacă va şti să scrie proiecte pe de o parte, iar de cealaltă – dacă se va şti cum se conving oamenii locali cu bani. Dar pentru asta, în acest caz concret, e nevoie de o identitate juridică, un ONG, o persoană fizică autorizată etc.

Apelul nu poate fi auzit, nici promovat atîta vreme cît nu există un ”tutore” al acestui monument, care să se ocupe de o strategie de conservare şi restaurare, de corespondenţă cu autorităţile şi cu specialiştii, de colectarea de fonduri, de gestionarea acestora, de punerea monumentului într-un circuit turistic şi cultural, de editarea unor materiale informaţionale, texte istorice etc.

Cred cu tărie că bisericuţa ţărănească din Măcăreuca este un monument de mare importanţă pentru istoria culturii artei, şi a sensibilităţii ţărăneşti est-europene, înrudindu-se cu specimene similare dinMaramureş, Ucraina, Polonia şi Slovacia; de unde deducem că marea artă a lemnului a coborît dinspre Europa centrală pînă spre nodrul Basarabiei. Bucovina şi nordul Moldovei au conservat cîteva astfel de exemple. Cea din Măcăreuca – devine un reper! Dar ea trebuie neapărat salvată în datele ei instrinseci, pînă nu e prea tărziu…

Sursa: http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-biserica-din-lemn-de-la-m-c-reuca-ante-1793-96713368.html