Modele de smerenie, jertfire de sine și desăvârșire…

pr constantin cristea

Recent după ani buni de căutare l-am redescoperit pe cel care a fost părintele Constantin Cristea – dragul și bunul meu părinte duhovnicesc de la care am primit Botezul și multe sfaturi și povețe în anii copilăriei petrecute în Văratecul drag.

Necunoscute sunt căile Domnului... Într-o dimineață de februarie m-am întâlnit pur întâmplător lângă fântâna Mitropoliei cu părintele Mihail Bortă, care de mai mulți ani cercetează biografiile preoților noștri de altă dată, iar în urma discuției în care am pomenit numele părintelui Constantin Cristea, spre marea mea mirare părintele Mihail a scos din geanta sa o fotografie interbelică ștearsă de vreme cu chipul tânărului ieromonah Constantin Cristea, al cărui chip blând într-o frântură de secundă mi-a amintit de copilărie, de satul natal de pe malul Prutului, de mama și bunica care mă duceau pe ascuns la biserică pentru a mă împărtăși…

Părintele Constantin a fost unul din puținii coloși spirituali din nordul Basarabiei care a rămas alături de păstoriții săi, refuzând în nenumărate rânduri evacuarea în România în anii de început a prigoanei Bisericii.

Părintele a văzut lumina zilei în anul 1906 în satul Horodiște din Basarabia pe atunci țaristă.

La vârsta de zece ani cu acordul părinților a ieșit din satul natal și a mers să facă ascultare la străvechea vatră monahală Rudi, unde pe atunci funcționa un internat pentru băieți. Aici și-a petrecut adolescența, după care a fost tuns în monahism, iar peste câțiva ani hirotonit în treapta de ierodiacon, iar mai apoi ieromonah.

Odată cu anexarea Basarabiei la imperiul lui Stalin, o mare parte din viețuitorii mănăstirilor noastre s-au evacuat peste Prut. Mai mult de două treimi din călugării mănăstirii Rudi s-au refugiat împreună cu starețul lor la o mănăstire din România. La venirea sovieticilor în mănăstire nu au rămas decât câteva suflete printre care și părintele nostru tânărul ieromonah Constantin care a refuzat să se refugieze…

Când mănăstirea a fost închisă de noile autorități bolșevice, părintele Constatin a fost trimis să slujească în satul Holoșnița (Soroca), unde s-a aflat până în anul 1964 când a fost scos cu forța din biserica care urma să fie transformată în depozit pentru necesitățile kolhozului.

După mai multe pribegiri pe la ușile mai marilor vremii în căutarea dreptății, părintelui i sa interzis să mai slujească fiind obligat de autorități să se întoarcă cu traiul în satul de baștină Horodiște.

Astfel din anul 1964 îl găsim pe ieromonahul Constantin nu în Horodiște ci într-un sat învecinat Cuconești acolo unde s-au stabilit cu traiul rudele sale.

Din anul 1964 până la plecarea sa la Domnul în 1996 în plină prigoană ateistă a slujit Liturghia acasă, mai bine zis duminică de duminică și de sărbătorile mari în „Casa cea Mare”. A botezat, a cununat, a mărturisit, a înmormântat mii de oameni. În urma slujirii sale sacerdotale adeseori era chemat la miliție și la consiliul sătesc pentru a fi sancționat, nu de puține ori amenințat cu deportarea în Siberia, iar uneori chiar cu lichidarea fizică.

Părintele Constantin și-a dus cu demnitate crucea în cele mai grele vremuri de prigoană a Bisericii, atunci când chiar pentru un cuvânt de bine în apărarea Credinței puteai să faci ani grei de pușcărie.

Probabil sfaturile și povețele sale pe care le-am auzit în copilărie au fost aidoma sămânței căzută în pământ bun – Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia – transmisă nouă de înaintașii noștri – modele de smerenie, jertfire de sine și desăvârșire…

Arhim. Siluan (Șalari)

Starețul Sfintei Mănăstiri Curchi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *