Petre Cazacu – LA MĂNĂSTIRE, LA PĂRINŢELU

LA MĂNĂSTIRE, LA PĂRINŢELUL

Câteva cuvinte despre autor

Petre Cazacu, autorul acestei minunate istorisiri despre Părintele Inochentie de la Balta, este  născut la 6 octombrie 1873, în orașul Chișinău și a trecut la cele veșnice în luna lui august 1956, în orașul București.

Într-o familie de meşteşugari din Chişinău, la 6 octombrie 1871, se naşte viitorul medic, publicist, prozator şi om de stat – Petre Cazacu. Şcoala primară, liceul şi Seminarul Teologic le face în oraşul natal. Amic cu C. Dobrogeanu-Gherea, Z. Arbore şi C. Stere, este urmărit pentru activitatea sa naţionalistă de către poliţia ţaristă, fapt care îl aduce în Regat în 1893, cu statutul de refugiat politic. Absolvă în 1900, Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar doctoratul şi-l ia la Facultateade Medicină din Iaşi. Lucrând ca medic de plasă în Moldova regăţeană, în martie 1918 este ales deputat în Sfatul Ţării, iar după Unire se află în postul de director de finanţe şi preşedinte al Sfatului directorilor generali din Basarabia, îndeplineşte şi alte misiuni de stat: secretar general în Ministerul Sănă­tăţii, inspector general sanitar al regiunii Iaşi ş.a. Reîntregirea, acest ideal secular al românilor, este axul lucrării publicistice Moldova dintre Prut şi Nistru. 1912-1918, care a fost mult apreciată la vremea sa, ca şi Istoria farmaciilor din România, premiată de Academia Română. Scrie numeroase studii de politică, sociologie şi de specialitate. Membru fondator şi colaborator de frunte la revista Viaţa Românească, nu neglijează Viaţa Basarabiei, calendarele, almanahurile care apăreau în provincia natală, fiind unul dintre decanii de vârstă şi de spirit ai ei, cu „judecata lui atât de limpede”, cum avea să scrie Demostene Botez în evocările sale din 1956.

Povestirea, LA MĂNĂSTIRE, LA PĂRINŢELUL, este publicată pentru prima dată în anul 1938, în revista Viaţa Basarabiei ( nr. 6-7 şi 10) și republicată mai apoi, tocmai în anul 1996,  într-o antologie alcătuită și prefațată de Veronica Bâtcă: CRIZANTEMA DE LA FRONTIERĂ, Proză interbelică din Basarabia, la Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti.

Înainte cuvântare din partea Editurii

Iar în loc de înainte cuvântare din partea Editurii și ca un gând principal al acestei cărți, așezăm aici o Scrisoare trimisă de către Părintele Inochentie următorilor săi, din îndepărtatul ostrov Solovețki, schitul Anzerski, unde el era exilat de către autoritățile bisericești și imperiale ale Rusiei de atunci, pentru dragostea lui Hristos, de unde limpede se poate înțelege de către toți oamenii de bună credință: cine era, cum gândea și ce propovăduia Părintele Ionchentie de la Balta, al cărui nume, a încercat și încă mai încearcă să-l acopere cu noroi vrăjmașul neamului omenesc, prin osârdnicii săi slujitori, pe parcursul iată, a mai bine de o sută de ani.

Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi Măicuţa Domnului, Sfântul Arhistrateg Mihail şi Arhanghelul Gavriil, Heruvimii şi Serafimii, să vă blagoslovească şi să vă păzească de tot răul. Vă blagoslovesc şi eu păcătosul, cu mâna mea cea păcătoasă, şi vă rog fraţilor şi surorilor cu lacrimi: să nu se stingă focul care l-am aprins eu din Baltă. Că nu l-am aprins eu, dar Însuşi Mântuitoriul, Măicuţa Domnului şi Sfântul Părintele nostru Feodosie, Marele şi iar Marele făcător de minuni dela Balta. Şi de-atâta fraţilor eu vi le aduc aminte, că poate aţi uitat. Unii râd de voi, vă ocărăsc şi vă fac nebuni. Nu vă temeţi de aceasta, dar nici nu vă ruşinaţi, că pre mine, nici nu mai ştiu de câte ori m-au scris şi prin gazeturi.

     Luaţi bine sama, căutaţi Raiul aicea pre Pământ.

Că dacă nu l-om căuta aicea, apoi luaţi sama, ca nu cumva să fie umblarea voastră degeaba. Dacă ar fi fost Învăţătura mea dela mine, apoi poate că m-aş spărie şi eu. Când oare eu păcătosul, am făcut ceva cu puterea mea, după cum o grăit lumea şi prin gazeturi au scris? Eu, nici odată, nici măcar n-am gândit, că pot face ceva cu puterea mea. Iar aceste cuvinte pustii, care le grăieşte lumea şi se scriu şi prin gazeturi, le vor mirosi ei la urmă, singuri, acei ce le-au grăit. Că iaca, se apropie vremea şi or vide cu ochii lor, dar eu, păcătosul, îs tot aşa cum am fost. Nu m-am schimbat, pentru că întru Unul Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos am nădăjduit şi am crezut, în Măicuţa Domnului şi după cum ne-au învăţat Maica noastră, Sfânta Biserică, Sfinţii Părinţi şi toate Soboarele Sfinţilor Părinţi. Eu, păcătosul, am lucrat numai cu credinţa, nădejdea şi dragostea. Şi pentru lucrul meu, oricând pot să dau sama înaintea Dumnezeului Ceresc, a împăratului pământesc, înaintea a toata Rusia şi a întregii lumi.

     Iar sectant pre mine, nu poate să mă facă nimeni.

Numai diavolul, căruia eu i-am rupt coada, i-am dezbătut coarnele şi l-am azvârlit de pe Prestol, cu capul în jos. Diavolul cel spurcat, dela mine n-are ce apuca. Măcar că el vede, că la mine aduc Creştinii mii de carboave. Ş-atunci el aleargă cu bucurie mare, împreună cu stăpânirea, că gata, de-amu, l-am prins pe Inochentie cu bani mulţi…

Iar când au căutat la Inochentie în sunduc, au găsit posmagi uscaţi. Şi tare s-au mai amărât spurcatul şi iubitoriul de argint, diavolul. Iaca aşa fraţilor şi surorilor, să ştiţi şi frăţia voastră bine, acei care aţi umblat şi aţi mâncat cu mine.

     Nu şchiopătaţi, mergeţi drept, fraţilor şi surorilor.

     Şi iar vă rog pre frăţia voastră: să păziţi Sfânta Biserică şi să vă Împărtăşiţi cât mai des, că mai uşor vă va fi de umblat şi de făcut voia lui Dumnezeu. Mărturisiţi-vă, dar mai tare să vă gătiţi, înainte de a merge la mărturisit. Acuma, tare îi bine, pentru cine ia aminte mai dinainte şi îşi plânge păcatele sale înaintea Mântuitoriului şi a Măicuţii Domnului. Apoi tare uşor va fi de mărturisit aşa păcatele, dacă ne-om păzi să nu le mai facem.

     Iar frăţia voastră, să-mi sămănaţi mie în toate celea.

Că după cum aţi văzut, eu nu m-am mai dat în lături, pentru Numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, pentru fraţi şi pentru surori. Încă şi pentru cei bolnavi, eu am fost şi sânt gata întotdeauna Sufletul să-mi pun. Nu m-am dat în lături, nici nu mă mai dau şi nici nu mă voi lepăda, că mă tem să nu se lepede de mine, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Mântuitoriul zice: gătiţi-vă şi deschideţi-Mi, şi Eu voi intra la voi în casă, adică în casa inimii voastre. Iubiţi pre toţi, măcar şi vrăjmaş de-ar fi.

     Luaţi sama, paziţi-vă de oamenii făţarnici, face-ţi bine şi nu vă teme-ţi de nimeni.

     Cuvânt dela mine, apoi încă mai bine.

Haide-ţi măi cu toţii, numai merge-ţi drept şi sămănăţi-mi mie întru toate şi nu vă temeţi de nimenea, numai de Dumnezeu, dar de oameni nu vă temeţi. Cu oamenii trăiţi ca fraţii, celor care asupra voastră se ridică, daţi-le loc, iar voi răbdaţi şi le veţi aprinde foc în capul lor.

     Numai mergeţi drept şi curat.

Vă rog pre frăţia voastră, fraţilor şi surorilor, copilaşii mei, că eu am fost la frăţia voastră ca un Tată.

     Nu vă temeţi fraţilor, că, cu noi este Dumnezeu!

Numai nu faceţi rău nimănui, dar nici nu învăţaţi de rău pre nimenea şi nici voi să nu ascultaţi nimic de rău dela nimeni. Iubiţi Sfânta Biserică şi pre slujitorii ei. Măcar să fie preotul cât de păcătos, nu-l judeca. Iar tu să fii curat şi să faci bine, că dacă îi fi tu curat şi fără de nici un păcat, apoi preotul n-are cum să-ţi mai dea păcate, ba înca ţi le-a mai lua, că el are Dar dela Dumnezeu: să ierte şi să dezlege. Şi iar vă rog, Împărtăşiţi-vă mai des, ca să alergaţi mai tare, şi-ţi avea mai mare putere. Iertaţi-mă pre mine.

     Dumnezeu, au facut Cerul şi Pământul şi au zis: precum în Cer, aşa şi pre Pământ. Apoi tare bine ar mai fi, ca să umblăm noi cu picioarele pre Pământ, dar cu mintea în Cer. Credeţi şi împliniţi ce-i scris în Poruncile lui Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, şi-ţi trăi cu Îngerii în Cer. Nimica pre Pământul acesta nu-i mai sănătos, decât Piatra Cea Mare, care au acoperit Cerul şi Pământul: Iisus Hristos şi credinţa, nădejdea, iubirea, dragostea şi toate faptele cele bune. Îi drept, că sânt multe dulceţi şi pre Pământ, dar ele sânt numai pentru o vreme. Eu nu mai doresc nimănui să se ţină de ele, mai bine în Cer. Multe văd ochii mei pre Pământ, dacă nu-s toate de folos.

     Ochii văd, inima cere, daca nu-i nici o putere.

     Pentru că nu se poate.

     Face-ţi bine şi îţi trăi în veci.

Închinăciune dela Mine la toţi şi la toate. Au fost la mine Macrina, Maria, Efrosinia, Zenovia, Nadejda, Olga, Nadejda, Pelaghia, Maria, Fiodor, Ioana, Arsenie, Feodosie, Andronic. Mai întâi au fost fratele Ivănuş, ori Ioan, mai lămurit. Dacă vreţi să ştiţi, apoi el îi grădinarul din Lipeţchi, mătincă nu-l ştiţi. Da frăţia voastra mai scriţi câte o hârtie, care vreţi la mine. Măcar Marina, Xenia, sora Ana, sora Agafia, sora Evghenia şi pre care mai ştiţi. Sora Iulita, sora Maria şi care or vrea să mai scrie. Închinăciune până la pământ, la toţi şi la toate. Dar numele nu vi le mai scriu, că vă ştiu. Ori pentru frăţia voastră tot îi mai bine dacă sânt numele scrise? Popa ştie tare bine, că el altminterlea înţelege…Tăceţi, că ai Popii sânteţi cu toţii şi cu toatele, numai nu uitaţi de Popa, că el nu uită de voi de toţi şi de toate. Sânteţi ai Popii, cu toţii şi cu toatele, iar cu Popa, a lui Dumnezeu şi a Măicuţii Domnului, şi a Sfântului Părinte Feodosie, Marele făcător de minuni. Că la al lui locaş ne-om îngrămădi, că de acolo ne-am şi pornit. Şi Slavă Domnului, mergem şi v-om merge până la capăt, şi nimenea nu poate să facă nimica. Nu-i mult, răbdaţi. Dar dacă vă pare mult de aşteptat, apoi scrieţi o cerere şi să o iscălească măcar o mie de Suflete, dacă or vrea şi daţi-o la împăratul. Ş-apoi degrabă s-or sfărâma toate lanţurile cele diavoleşti. Că eu aicea, pentru frăţia voastra am chicat. Pentru că nu am vrut să vă lepăd în Întuneric. Dar am strigat, până ce au venit şi m-au arestat, şi iar s-o ridicat, iar eu am rămas, şi diavolul se bucură şi creşte. Arhiereii şi preoţii m-au vârât în focul acesta, că numai numele lor goale şi pustii au mai rămas din ei… Iar dragostea, s-o dus pe lume. Dintre călugări, nu ştiu cuvânt dela mine. Ce-o mai fi şi pre aicea prin Soloveţki, nu ştiu. Că de bine nimica nu se aude, afară de rău… Călugării s-au desfăcut în mai multe părţi, iar credinţa tare-i mititică la părinţii de aicea. Da iubirea, chiar şi de este pe undeva, vre-oleaca, apoi şi aceea îi cu făţărnicie… Nu ştiu ce-o mai fi, că bine n-o să mai fie. Scriu călugării prin gazeturi despre arhimandritul ista din Soloveţki, ce face el… Vor sa-l schimbe şi nu ştiu cum. V-aş mai scrie încă ceva, dar nu ştiu de va ajunge pe la frăţia voastră, că demult nu am mai scris. De-atâta, vă trimit Cuvânt Drept, Sfânt şi Adânc, care de lumea aceasta vremelnică îi acoperit. Numai cui vrea Mântuitoriul, adică Sfânta Troiţă şi Măicuţa Domnului să-i descopere. Dumnezeu l-au zidit pre Om şi i-au suflat Duh, i-au dat minte şi ochi, inimă şi înţelepciune, ca să poată despărţi Lumina de întuneric, Dreptatea lui Dumnezeu, a Măicuţii Domnului, a tuturor Îngerilor şi a tuturor Sfinţilor, de strâmbătatea diavolului celui întunecat. Că el spurcatul, de multe mii de ani, tot vrea să se facă împărat şi degeaba, că la urmă, tot în fundul iezerului s-a duce. Аmin. Аmin. Аmin. Şi Dumnezeului nostru, Slavă!

     Iar istorisirea ce urmează, este scrisă de un om de bună credință și după cum se vede mai sus, învățat și luminat cu întreaga înțelepciune: atât cea dumnezeiască (teologică), cât și cea lumească (doctor în medicină, filozof, literat etc.), un om cu răspunderi și funcții mari în stat, iubitor de Dumnezeu și de Neam, care nu a ascultat bârfelile și hulele vremii, venite din toate mediile sociale, dar mai cu seamă din mediul bisericesc, ci ca un înțelept, a mers el singur la fața locului și ceea ce a văzut cu proprii ochi, și a auzit cu propriile urechi, aceea a mărturisit, spre bucuria și mângâierea celor care îl iubesc pe Părintele Inochentie, precum și spre luminarea celor care nu știu nimic, sau care au auzit doar niște lucruri strâmbe despre acest mare Sfânt al Neamului nostru și al întregii Creștinătăți. 

     Şi aşa umblau din sat în sat, pe ploaie şi ninsoare, pe frig şi pe căldură, pe glod şi pe colb, Gheorghe Grigorean din Horăştii Lăpuşnei, şi Const. Ţurcanu din Tocuzul Tighinei, şi Flor Singeapă din Ermoclia Cetăţii Albe, Petre Covaliu din Bălţi, Simeon Livejoară cu fratele său Ambros din Cosăuţii Sorocăi, cu Ion Zăhăescu şi Simion din Abaclâjaba Tighinei, Ion Gonţa din Drăguşenii Chişinăului, T. Ropot şi T. Tonici din Horodiştea Orheiului, Al. Donţu din Cotiujenii Mari ai Sorocăi, Vasile Condrea dela Tocuz, Elisei Zlotea din Sălcuţa şi Filimon Postolache din Cerlina Sorocăi, Dim. Bumbu din Chişinău şi Bartolomeu Mocanu din Selemeţ, Ilie Antocel din Feşteliţa, I. Munteanu din Căbăeştii Chişinăului, şi Gheorghe Grosu din Mireni, şi Ion Ţurcanu şi Ion Movilă, călugări dela Sfântul Athos.

Risipiţi câte unu, câte doi, se strecurau, în hainele spălăcite de soare, ploi, vânturi şi geruri, acoperite de colb şi glod, – nebăgaţi în seamă de oamenii stăpânirii, de oamenii bisericii, ca nişte umbre. Cu Evanghelia, acatistul Maicii Domnului şi alte câteva cărţulii sfinte, cruciuliţe şi iconiţe în sân, cu adâncă credinţă în suflet, cu frica de Dumnezeu, dar mai cu seamă cu mare frică de apropierea vremii de apoi cu Judecata cea straşnică, simţind că lor, „celor neştiutori li s-a descoperit de Dumnezeu cele ce sunt ascunse celor înţelepţi şi pricepuţi” şi că au datoria de a preveni pe moldoveni şi a-i chema la mănăstirela Inochentie, ca prin învăţătura şi harul său să-i lumineze şi să-i ocrotească, – nu ştiau oboseala.

Şi moldovenii îi credeau pe aceşti apostoli, care nu învăţase decât vreo clasă-două slavone, oleacă de limbă rusească în armată şi ce au putut, prin aceste mijloace, prinde din cărţi bisericeşti şi din cele ascultate la strana moldovenească din mănăstiri.

Toamna, după sfârşitul muncilor, după ce îşi adunau cele de trebuinţă, sau primăvara, înaintea începerii muncilor, cete de bărbaţi, femei şi copii moldoveni, în haine curate, cu desagii plini, sub îngrijirea unui propovăduitor de al lui Inochentie, străbăteau în căruţe şleahurile din Basarabia, sau în vagoane de marfă pentru muncitori, cu preţ redus, treceau Nistrul şi se îndreptau spre Balta, la mănăstire, la Inochentie. Mergeau tăcuţi, cuviincioşi; când erau întrebaţi de străini şi de oamenii stăpânirii, spuneau că merg la iarmaroc, – la vestitul iarmaroc din Balta. Numai ei, prietenii şi rudele lor apropiate ştiau adevărul – că merg să aducă jertfă, să ceară iertare de păcate, vindecare, să înţeleagă, să fie înţeleşi ca oameni între oameni deopotrivă cu alţii, să nu mai fie părăsiţi şi singuri. Se apropiau smeriţi de locul dorit, se opreau afară, lângă ograda de piatră a mănăstirii, pe toloacă, unde mii şi mii de cai şi căruţe de toate mărimile şi culorile erau lăsate într-o deplină neorânduială. Peste grăunţele şi paiele risipite în toate părţile zburau mii de vrăbii. Negustorii de gogoşi, de piroşci, de pâne, de zaharicale, de limonăzi de toate felurile mişunau în toate părţile în mulţime. Înaintea porţii de intrare în mănăstire erau aşezate tărăbile negustorilor mai statornici.

De la poarta de intrare în mănăstire până la biserică şi în toate părţile sute şi sute de bătrâni, bolnavi, orbi, chiori, ologi, ciunți, mutilaţi, desfiguraţi, murdari, cu însoţitori şi diferite întocmiri pentru umblat şi şezut, cu mâinile întinse, unii sunând din clopoţele, alţii cântând, alţii strigând pe diferite tonuri, cereau milă de la mulţimea de trecători. Peste tot, vederea, aşezările şi mişcările mulţimii acesteia de la mănăstire nu se deosebea de acelea de la orişice adunare a mulţimilor ţărăneşti, de la orice iarmaroc. Deosebire totuşi era: lipseau înjurăturile, strigătele, străinii şi tocmelile. Mulţimea toată era reţinută, numai calicii ţipau în aceleaşi tonuri şi arătau aceleaşi urâţenii ca la iarmaroace.

Des-de-dimineaţă, spălaţi, pieptănaţi şi curăţiţi de la drum, tot în grupuri, ca să nu se rătăcească, cu sticle de untdelemn, prescuri, lumânări de ceară şi tămâie, învelite în prosoape, basmale sau şervete, intră pelerinii în pridvorul bisericii, aşteaptă pe călugărul de la uşă să le scrie pomelnicul, pentru vii şi pentru morţi, recitind, cu oftate întrerupte „pe Ion şi iar Ion şi Măria şi Pantelimon şi Gheorghe şi iar Gheorghe”…, lasă pe talgerile pomelnicelor pitacii lor de aramă, plini de sudoare, scoşi din basmalele sau pungile pe care le ţineau în sân, şi cu lumânărelele lor galbene, cuviincioşi şi smeriţi, se îndreaptă, mai întâi, la racla lui Teodosie, fondatorul mănăstirii, care, deşi oficial nu era declarat sfânt, era socotit ca atare şi de care se vorbea că face minuni; apoi se îndreaptă spre sfintele icoane şi altar să se închine: îşi fac cruce, bat mătănii, sărută icoanele; aprind lumânările lor şi le pun pe sfeşnice şi iar se închină şi aşa trec la rând pe la toate icoanele şi sfeşnicele; apoi se retrag umili la un loc liber, mai la spate, după cuviinţă şi obicei, — bărbaţii la dreapta şi mai în faţă, iar femeile la stânga şi mai la spate — şi aşteaptă începutul slujbei, ascultând, între timp, pe călugărul care citeşte slavoneşte şi pe care ei nu-1 înţeleg.

Dar iată că, în sfârşit, vine el – Inochentie, părințelul, înalt, bine făcut, voinic, uscat, drept, subţire, cu haine călugăreşti de şeiac negru, obişnuit, cu potcapul şi vălul negre, care îi acopereau fruntea şi părul; barba mare şi mustăţile negre îi acoperă gura şi toată partea de jos a feţei, din care nu rămân decât nasul drept şi puternic, puţină frunte de sub potcap, puţin obraz, sprâncenele lungi, stufoase şi ochii mari, negri, adânci, vii şi aprinşi; în mâna stângă, mare şi noduroasă, ţine nişte mătănii, făcute din păr, iar în dreapta o cruce mare de argint. Merge drept, calcă puternic, zvelt şi repede, nu se uită nici la dreapta nici la stânga. Posluşnicii tineri îi fac, printre lumea care, smerită, se dă în lături, – un drum larg şi drept până la altar. E lume multă, popor de rând, femei, bărbaţi, copii; mirosuri grele de cizme, cojoace,căciuli, haine, sudoare şi trupuri omeneşti nespălate, amestecate cu fum de tămâie, îmbâcsesc aerul.

Începe slujba, ca de obicei, după tipicon, dar acum şi din altar şi la strană, se aud cuvintele sfinte, demult dorite, numai în limba lor, cea moldovenească, pe care nu o auzeau decât în parte şi câteodată în bisericile lor din Moldova, de sub stăpânirea rusească. Simţeau acum o bucurie tainică, simţeau şi o mândrie, căci înţelegeau: li se muiau inimile, cuvintele sfinte pătrundeau în ei, ca ale lor, se lipeau de ei, nu rămâneau fără răsunet în ei, nu săreau ca bobul de părete, cum li se întâmpla întotdeauna când ascultau slujba slavonă a preoţilor de acasă. Dar pe lângă aceasta, glasul acela al lui Inochentie, puternic şi modulat; cuvintele, mai mult cântate decât spuse, – clar, ritmic, rar, cu evlavie, cu simţire, cu durere; cuviinţa şi simplicitatea tuturor celor din biserică; îngenuncherile, mătăniile, făcute de toţi spontan, ritmic; cântarea, la care luau parte unii din mulţime, forma, la toţi cei adunaţi, o emotivitate, o stare sufletească comună de supunere şi consimţire reciprocă şi evlavioasă. Când la strigarea: „capetele voastre Domnului să le plecaţi” – se plecau toate capetele – se simţea că se plecau şi toate sufletele; când se cânta: „sus avem inimile”, într-adevăr se simţea de fiecare o înălţare sufletească şi o înălţare a inimilor către ceruri. În biserică, în slujbă, se simţea de toţi că se petrece o taină, căci toţi care făcuseră drumul lung şi obositor până aici, toţi aceşti umili credeau, voiau să creadă; naiv, primitiv, dar sincer şi cu putere. Contrastul între această stare de înălţare, taină şi sfinţenie, şi stările sufleteşti ale unor suflete salbe, bolnave, ale unor conștiințe încărcate cu păcate grele, le tulbura adânc; le cutremura adânc simțirea nedemnității lor, necuviinței lor de a fi intrat cu sufletele lor păcătoase în această atmosferă de taină și sfințenie, îi speria arât de mult, că unii, nervoși, isterici, epileptici, pierdeau cunoștința, cădeau jos, strigau, erau apucați de spasme. Cei din biserică înțelegeau aceasta, îi ajutau pe nenorociți, îi scoteau afară. Dar ei înțelegeau și se încredințau mai mult de puterea aceea mare, înaltă și dreaptă, care împinge pe omul păcătos să se cutremure de păcatele sale.

Smeriți și umili, cu mâinile în cruce pe piept, spovediți și curățiți de păcate, se apropiau pentru împărtășanie, rânduri de bărbați, femei și copii. Se întorceau în grup, plini de bucurie că s-au învrednicit să se împărtășească de sfintele taine și ascultau, încordați, rugăciunile de mulțumire Domnului pentru această învrednicire, cu atât mai mare, că au primit-o din mâinile lui Inochentie. După slujbă, începeau parastasele cu pomenirea morților și acatistele. Mulțimea era ținută tot timpul într-o atmosferă încordată, plină de evlavie. La ieșirea din biserică Părintele Inochentie binecuvânta pe fiecare în parte, îi dădea anaforă și îi ungea cu mir.

     La trapeza specială a mănăstirii, făcută anume pentru pelerini, din cazane mari li se dădea mâncare de post și pâine. Mulți aduceau și merindele lor de acasă. După masă, mulțimea se risipea și căuta să se odihnească de trudă și emoții pe unde putea, pentru ca spre seară, să meargă la noi slujbe în biserică, la spovadă, la acatiste și altele. Mulți se ducea la chiliile lui Inochentie, unde era înconjurat de cei mai aproape ai lui, de cei care au răspândit faima sfințeniei lui și a cuvântului lui prin întreaga moldovenime. Erau acolo și Gheorghe Grigorean, și Simion Livejoară, și Gonța și alții. Erau acolo și surorile Antonina Turcuman, Iulița Gorea, Ecaterina Cocier, Arefa Morțun, Glicheria din Mârzaci, Eufimia din Gârboveț și multe alte „fecioare înțelepte”. Acolo, în chiliile părințelului, se primeau darurile de ucenicii lui Inochentie. Acolo, părințelul primea bolnavii și bolnavele, le citea rugăciunile mari, îi ungea cu sfântul mir, îi stropea cu aghiasmă și apoi îi trimitea la bolniță, făcută de el, unde erau adăpostiți. Acolo, în cercul intim, dar și în biserică, și în curtea bisericii, de pe un loc mai înalt, de sub un pom, ținea părințelul cuvântările lui pline de foc.

–      Bine că ați venit aici, că aici auziți adevărul adevărat și trebuie să-l înțelegeți, că sunt trimis să-l spun în limba noastră, ca să-l înțelegeți și să ascultați, și să faceți după poruncile din Evanghelie.

–      Nu mai este mult, se apropie timpul, vine vremea de apoi și judecata cea de pe urmă!

–      Sunt semne, s-au arătat semnele. Când ucenicii L-au întrebat pe Hristos: care va fi semnul venirii Tale și a sfârșitului veacului? El le-a spus: voi veți auzi vești de războaie, căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, și va fi foamete și cutremure pe alocurea.

–       Apoi nu ați văzut că s-au împlinit semnele, cu războiul între împărăția rusească și iaponți? Că s-a sculat împărăția împotriva iaponților, Kitaiului și a coreilor, și a fost împărăția creștină bătută de păgâni?

–       Apoi n-ați văzut bunturi și răscoale, care sunt în împărăție? Toate acestea sunt semnele lui Hristos din Evanghelie. Și eu vă spun vouă că acum va mai fi un război mare și Basarabia se va despărți de Rusia. Se apropie vremea și împărat nu va mai fi. Aista-i cel de pe urmă. Gătiți-vă de marea Judecată, de strașnica Judecată.

–       Gătiți-vă, pocăiți-vă!

–       Nu vă spurcați cu tutun, cu beții și sudalme – că nu vă dau Crucea s-o sărutați, – că nu sunteți vrednici. Dacă vă pocăiți, dacă vă spovediți și nu mai greșiți, vă voi ierta.

–       Nu mâncați carne de porc, că este spurcată, că Hristos a trimis dracii și i-a sălășluit în porci.

–       S-a trecut vremea de însurat și de măritat! S-a apropiat sfârșitul; copiii de acum sunt neascultători; iar cei care vor fi de acum înainte, vor bate și ucide pe părinți, ca niște diavoli văzuți.

–       De aceea vă zic, timpul este scurt de tot; așa că și cei care au femei, să fie ca și cum n-ar avea!

–       Neînsuratul, poartă grijă de cele ale Domnului, cum să placă lui Dumnezeu, iar care s-a însurat poartă grijă de cele ale lumii, cum să placă femeii; nemăritata poartă grijă de cele ale Domnului, să fie sfântă și cu trupul și cu sufletul, iar care s-a măritat, poartă grijă de ale lumii, cum să placă bărbatului.

–       De aceea vă spun vouă, să trăiți ca frați și surori, iar femeile să-și tundă părul, ca să nu ispitească.

–       Pocăiți-vă, că aveți păcate grele de ispășit, sunteți robiți necuratului. Iată câți bolnavi vin aici, necuratul a intrat în ei pentru păcatele lor și îi chinuiește, și chiar pe unii copii, care n-au păcătuit, ei suferă pentru blăstămul părinților, care când se mânie zic: „du-te la dracu”, „să te –a dracu”!

        –  Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt de pe urma păcatelor.

–  Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate – apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.

– Faceţi şi sfinţiţi cruci, – că fug dracii de ele!

      –  Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în Împărăţia cerurilor.

      –  „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. În casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.

     –   Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!

     –   Cine mă va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei Judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.

     –  Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.

Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite – şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. Între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.

Concepția grafică, coperta, redactarea și îngrijirea de 

Dimitrie Lăpușneanu, Asociaţia Cultural-istorică Noua Galilee.

Doritorii de a intra în posesia acestei broşuri sunt rugaţi să scrie un mesaj

la adresa de e-mail: nouagalilee@yahoo.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *