Mitropolitul Antonie al Surojului: Ateismul pe intelesul ateilor

Sa nu judecam necredinciosii, ci sa cautam a intelege motivele necredintei lor.

Atunci cind cineva spune: “Eu sint necredincios”, sau “Dumnezeu nu exista!” – sa nu-l judecam intotdeauna din punct de vedere filozofic, dar sa incercam a intreba de unde vine aceasta atitudine? Daca doriti cu adevarat sa faceti ceva pentru acest om, atunci ar trebui sa puneti intrebari una dupa alta ca sa intelegeti; fara a intelege veti tinti intotdeauna orbeste.
Intr-un sens anumit ateismul este o greseala stiintifica, este refuzul de a studia realitatea in intregime, este tot atit de nestiintific ca si cum ai spune: “muzica nu este, pentru ca pentru mine ea nu exista…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru ca exista multe posibilitati pentru el de a se apara. Dar in general, ateismul este refuzul de a accepta marturia, cel putin istorica, a unor oameni conscarati, care spun: “Eu stiu…” Multi din acestia sint oameni de stiinta, spre exemplu Pavlov.

Du-te acasa si intreaba-te cind ai avut nevoie pentru prima oara ca Dumnezeu sa nu existe

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul ca acesta este unicul sau scut impotriva constiintei. Mi-a venit acum in minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin si cultivat din Paris. Cindva a fost “ateu”, adica traia fara Dumnezeu si se considera prea elevat si inteligent pentru a-si permite sa gindeasca despre convertirea la credinta. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la tara, fara cine stie ce studii deosebite, care a emigrat din Rusia, dupa ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar doua lucruri: “In primul rind, Sasa, nu este chiar atit de important faptul ca tu nu crezi in Dumnezeu – Lui nu I se poate intimpla nimic de la asta, minunat insa este ca Dumnezeu crede in tine”. Si altul: “Tu, insa, Sasa, mergi acasa si gindeste-te, cind anume ai pierdut credinta, anume cind ai avut nevoie ca Dumnezeu sa nu existe?”
Sasa a venit acasa si se gindea; era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se astepta la un discurs misionar sau la niste instructiuni pentru consultarea unor tratate, iar in loc – nu mai intelegea nimic. Si el, dupa cum spunea mai tirziu, a cautat cauzele mai intii in cunostintele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi in perioada prerevolutionara de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva si nicidecum nu putea gasi, pina a ajuns la timpul cind avea sase ani. Locuia intr-un oras din Rusia, era un baietel dragut, mergea la biserica in toata duminica si era considerat a fi un copil evlavios: intra, facea semnul crucii, se oprea in mijlocul bisericii, in fata, si se ruga lui Dumnezeu. In fiecare duminica primea un banut, pe care era dator sa-l puna in caciula cersetorului orb. Punea banutul si mergea la biserica cu sentimentul ca a savirsit o fapta buna, de dragoste, i-a acordat orbului atentie si poate sta acum linistit in fata lui Dumnezeu.
Odata, inaintea sarbatorilor de Craciun, plimbindu-se cu mama prin oras, a descoperit un magazin unde a vazut un minunat calut de lemn care costa sase banuti. A rugat-o pe mama sa i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasa foarte trist. Duminica urmatoare, pe cind mergea la biserica, ajungind in fata cersetorului, s-a gindit ca, daca nu-i va da de sase ori acest banut, si-ar putea cumpara calutul. Zis si facut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oara s-a gindit: daca ar fi sa iau de la el un banut, atunci voi cumpara cu doua saptamini mai devreme calutul. Si a furat de la orb banutul. Dupa care, intrind in biserica a simtit ca nu poate sta in fata: daca Dumnezeu il va observa? S-a dus si s-a ascuns intr-un colt al bisericii. Dadaca a venit cu el acasa si a povestit totul parintilor acestuia, care au fost profund uimiti: pina acum era mic, statea in fata lui Dumnezeu, iar acum s-a adincit in sine, viata lui in Dumnezeu a devenit mai interiorizata, el cauta un loc ascuns unde ar putea in tacere si contemplare sa fie cu Dumnezeu (era o mamica destul de optimista!).
Iar Sasa simtea ca situatia se inrautateste si ca trebuie sa se ascunda de Dumnezeu. Si iata ca de la universitate a venit fratele sau mai mare, incarcat de cunostinte ateiste, care s-a apucat sa-i demonstreze ca, de fapt, Dumnezeu nu exista. Si Sasa mi-a spus: m-am agatat de aceasta idee. Daca nu este Dumnezeu, atunci nu are importanta daca am furat banutul si n-am pus in caciula acei cinci. Acesta a fost inceputul “ateismului” sau: invatatura despre faptul ca Dumnezeu nu exista copilul a primit-o ca pe un colac salvator importiva propriilor mustrari de constiinta.
Poti convinge pe cineva cu argumente logice ca Dumnezeu exista, dar asta nu-i va da si experienta vie a existentei Lui
Cunosc un tinar foarte dotat; a fost educat in ateism. Cind a intrat la facultate, inchiria o camera in casa unui intelectual credicios, cu studii. Intre ei s-au iscat interminabile discutii. Tinarul era nepregatit, fara experienta, stapinul insa era destept si experimentat, fapt pentru care l-a invins pe tinar cu usurinta. Si baiatul a dedus logic, din faptul ca a fost dialectic invins: trebuie sa devin si eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a facut teologie, toata lumea astepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a inteles ca, de fapt, n-a trait niciodata vreo experienta religioasa, ca tot ce a reusit sa faca au fost deductiile logice in urma faptului ca cineva mai inteligent l-a invins intr-o disputa logica.

Crestinismul este unical
materialism autentic

Profesorul Franc, cred, in una din recenziile sale a spus ca unicul materialism autentic este crestinismul, pentru ca noi credem in materie, adica noi credem ca materia poseda o realitate absoluta si definitiva, credem in inviere, credem intr-un cer si pamint nou, nu in sensul in care tot ce exista acum va fi distrus din temelie, dar in sensul ca totul se va reinnoi; ateistul, insa, nu crede in soarta materiei, ea este un fenomen trecator pentru el.

Sint multe subiecte asupra carora am avea ce discuta, in loc sa ridem unii de altii si sa ne invinuim reciproc

Din pacate, polemica intre cel mai brut materialism si crestinism nu-si are locul, nu exista nici un fel de discutie. Exista niste oameni care scriu carti, dar sint putine cazurile cind se intilnesc si discuta intre ei. Exista multe teme in care ne-am putea intilni, nu in sensul de a fi de acord unii cu altii, dar in sensul de a vorbi despre aceleasi lucruri. Sa zicem, primul punct de tangenta ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat in centrul conceptiei despre lume a materialismului, precum este si in crestinism. Dar tema dialogului ar fi urmatoarea – ce fel de om?
Fraza lui Feuerbach: “omul devine ceea ce maninca…” Noi credem ca prin impartasirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Si aici este un subiect, pe marginea caruia am putea discuta, in loc sa ridem unii de altii sau sa ne invinuim reciproc. Se prea poate, sint si alte subiecte asupra caror am gindit mai putin. Din pacate, un astfel de dialog nu exista, dar exista atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neaparat sa ajungem la un compromis, dar care manifesta o oarecare simpatie sau interes in atitudinile lor.

Hristos pe cruce a trait experienta ateismului…

Mi se pare ca se poate afirma, ca, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale si insemnate urmari, Hristos a trebuit sa Se faca partas singurei cauze care aduce moartea – despartirea de Dumnezeu. Nu poti muri, daca nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigatul Mintuitorului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Mt.15,34) – este strigatul Omului desavirsit, Care liber, din dragoste, S-a facut partas principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul ca omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Daca ar fi sa primim acest argument, atunci putem spune ca Hristos a trait ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dezindumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trait-o, si ca nu este om – ateu sau credincios – care ar fi in acest sens inafara experientei traite de Hristos; ca Hristos cuprinde si credinciosul, si ateul, cu toate ca, fara indoiala, ateul ideologic sau omul, despre care apostolul Pavel spune: “dumnezeul lor este pintecele” (Flp.3,19) – traieste ateismul cu totul altfel decit Hristos in momentul dat. El L-a pierdut pe Dumnezeu ca sa fie una cu noi in unica si ultima tragedie a omenirii.

Date biografice:

Antonie, mitropolitul Surojului (in lume Andrei Borisovici Blum) s-a nascut la 19 iunie 1914 la Lausanne, in familia unui diplomat rus. Mama este sora compozitorului A. N. Skriabin. Copilaria si-a petrecut-o in Persia, unde tatal sau indeplinea functia de consul. Dupa revolutia din Rusia, familia Blum emigreaza. Dupa citiva ani de peregrinari prin Europa, in 1923 se stabileste in Franta. Aici si-a petrecut adolescenta marcata de dificultatile conditiei de emigrant si de aspiratia constienta de a trai pentru Rusia.
In 1939 a absolvit facultatile de biologie si de medicina a Universitatii din Sorbona. A slujit pe front ca si chirurg al armatei franceze (inainte de inrolare primeste in taina tunderea in monahism). In perioada ocupatiei fasciste a fost medic in ilegalitatea antifascista.
Este episcop din 1957. Din 1962 arhiepiscop si apoi mitropolit al eparhiei Surojului (Patriarhia Moscovei), fondata in insulele britanice. Doctor Honoris Causa a universitatilor din Aberdin si Cambrige.
Mitropolitul Antonie este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti predicatori ortodocsi din Occident.

Intilnirea cu Hristos
Odata, adolescent fiind, a auzit un discurs despre crestinism a unui teolog de seama care, se pare, nu stia sa vorbeasca baietilor care pretuiau mai mult ca orice barbatia si regimul militar. Iata cum isi aminteste de aceasta intimplare insusi vladica:
El vorbea despre Hristos, Evanghelie, crestinism/…/, aducindu-ne in constiinta tot ce este “dulce” din Evanghelie, totul fata de ce am fi simtit repulsie si eu am simtit-o: blindetea, smerenia, linistea – toate trasaturile unui rob, pentru care sintem mustrati de la Nietzsche incoace. El m-a adus la starea cind am decis/…/ sa merg acasa, sa vad daca avem pe undeva vreo Evanghelie, sa vad ce-i cu ea si sa nu mai revin niciodata la acest subiect; mie nici prin cap nu-mi trecea ca eu nu o voi sfirsi asa, pentru ca era absolut evident ca el (teologul) isi stia meseria/…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu inchizindu-ma in camera mea am observat ca sint de fapt patru Evanghelii si, daca-i asa, atunci una din ele este mai scurta decit celelalte. Si asa cum nu ma asteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis sa o citesc pe cea mai scurta. Si iata aici am fost prins in cursa; de multe ori dupa aceea observam cit de siret poate fi Dumnezeu atunci cind isi intinde mrejele pentru a prinde pestele; pentru ca, daca as fi citit alta Evanghelie, as fi avut probleme; fiecare Evanghelie are o oarecare baza culturala. Marcu insa scria anume pentru tineri salbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu stiam acest lucru, insa Dumnezeu stia si Marcu stia, probabil, atunci cind a scris mai pe scurt decit ceilalti. Si astfel m-am asezat sa citesc; si, sper ca ma veti crede pe cuvint, pentru ca acest lucru nu poate fi dovedit/…/ Astfel citind, intre inceputul capitolelor unu si trei a Evangheliei dupa Marcu, pe care o citeam lent, pentru ca limbajul nu-mi era familiar, am simtit deodata ca, de cealalta parte a mesei sta Hristos. Si acest sentiment era atit de puternic incit a trebuit sa ma opresc din citit si sa ma uit. Am privit indelung; nu vedeam nimic, nu auzeam nimic si nu simteam nimic. Dar chiar si atunci cind ma uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam constiinta deplina ca aici, negresit, sta Hristos. Imi amintesc ca atunci m-am lasat pe spate si m-am gindit: daca Hristos este viu si sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel inviat, deci eu stiu din propria experienta ca Hristos a inviat si deci, tot ceea ce se zice despre El este adevarat.

Traducere din ruseste de LUDMILA TUDOS.

You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Responses to “Mitropolitul Antonie al Surojului: Ateismul pe intelesul ateilor”

  1. Un articol extrem de frumos ce indeamna la o profunda meditatie. Toti cei ce se numesc crestini ar trebui sa cugete cel puin cateva clipe asupra gandurilor pline de intelepciune scrise in acest articol de Mitropolitul Antonie al Surojului. Avem cu adevarat nevoie de Dumnezeu in viata noastra. Multumim parinte pentru cuvintele intelepte.

  2. World Poki says:

    Cred sincer ca oamenii care aleg calea li Dumnezeu sunt mult mai aproape de Dumnezeu decat noi, ceilalti. De unde altfel sa izvorasca atata incelepciune si curatenie spirituala daca nu din credinta si smerenie? Daca oamenii ar asculta mai atenti frumoasele indemnuri care ni se transmit prin biserica, lumea ar fi mult mai frumoasa si mai linistita.

Leave a Reply